Articol preluat de pe site-ul Deutsche Welle
Ziua Națională este despre puterea majorității, fiindcă cei care organizează parada militară uită generozitatea fruntașilor ardeleni, care știau că Ardealul nu e doar românesc, ci și unguresc și nemțesc și evreiesc.
Doar 10% dintre maghiarii din Transilvania consideră că patria lor este România, potrivit unui sondaj dat recent publicității (Transylvania Inquiry). Acest rezultat arată succesul politicilor naționaliste finanțate de Budapesta în ultimii zece ani, dar și incapacitatea Bucureștiului de a le demonstra maghiarilor că sunt egali cu românii în fața instituțiilor statului. La mai bine de un secol de la unirea Transilvaniei cu țara, ungurii acestei provincii se simt străini de România. Totuși, aproape 50% dintre ei spun că patria lor e Ardealul, 95% susțin că sunt foarte atașați de Transilvania și aproape 80% vorbesc și despre atașamentul față de Ținutul Secuiesc și față de Ungaria.
Erorile prezentului făcute din neglijența Bucureștiului sunt deja în avantajul Budapestei sau, cum spunea unul dintre personajele Trilogiei Transilvane, „cu cât e mai rău, cu atât e mai bine” (romanul lui Miklós Bánffy, publicat prima dată între 1934 și 1940, a fost tradus în limba română la Editura Institutului Cultural Român în 2019). Transilvania lui Miklós Bánffy oferă peisaje suprapuse dinainte de 1918 cu slănină și pălincă, multiculturalism, palate, partide de vânătoare, naționalism și politică obtuză pentru că parlamentarilor ungari „nu le trecea prin minte că popoarele erau călăuzite de propriile interese” și că „înțelegerea, asumarea și armonizarea acestora conferea liniștea și forța oricărei guvernări”.
După 1918 totul se schimbă pentru maghiari. Istoria îi pedepsește, multe castele sunt abandonate, aristocrații, dar nu numai ei, fug, cei care rămân sunt obligați să vorbească românește, așa cum înainte ceilalți trebuiau să folosească maghiara peste tot.
Unirea a avut loc „cu furca” și a fost egală cu centralizarea, birocratizarea, politizarea și inflația culturală, după cum descria lucrurile în anii 20 ai secolului trecut Onisifor Ghibu, mare pedagog unionist ardelean (1883-1972). Imediat după unire au fost trimiși la cursuri rapide oameni neinstruiți, muncitori alfabetizați, folosiți apoi în Ardeal ca învățători într-o primă încercare de naționalizare a educației. Au fost răzbunări inutile în cercul nesfârșit al revanșelor istorice care întrețin conflicte gratuite. Centralizarea de care vorbea Ghibu acum 100 de ani s-a transformat într-o tradiție prelungită până azi, de teama ca nu cumva ungurii să-și recapete influența materială și culturală din perioada Imperiului Austro-Ungar.
Ziua Națională care sărbătorește unirea Transilvaniei cu România nu este însă despre unificare, despre vindecarea traumelor sau despre înțelegerea celuilalt. Ziua Națională este despre puterea majorității, fiindcă cei care organizează parada militară și cei care citesc discursurile uită generozitatea fruntașilor ardeleni, care știau că Ardealul nu e doar românesc, ci și unguresc și nemțesc și evreiesc. De aceea Unirea nu a fost necondiționată și liderii transilvăneni, luptători pe frontul maghiarizării din anii anteriori, visau la o democrație autentică. Așa că au pus în fruntea „principiilor fundamentale ale noului Stat Român” adoptate de Rezoluția Adunării Naționale de la Alba Iulia „Deplina libertate pentru toate popoarele conlocuitoare”, astfel încât „Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc”.
În 1918, liderii politici transilvăneni știau din propriile lor eforturi în Parlamentul de la Budapesta cât de importante sunt drepturile politice și culturale pentru minorități și cât de loiali pot fi minoritarii într-un stat multietnic, dacă sunt respectați. Destul de repede, însă, mulți dintre acești politicieni s-au simțit trădați de imoralitatea din parlamentul de la București, în vreme ce alții s-au aruncat în această lume a compromisurilor.
Toți se așteptau la eforturi susținute din partea Regatului pentru a prinde din urmă Transilvania, care era mai dezvoltată și mai civilizată. Alexandru Vaida-Voevod, cel care a fost trimis să negocieze noile granițe la Trianon, nota mai târziu în Memoriile sale că „grandomania ‘grofilor’ unguri, în contactul lor politic ori convențional, era democratică, în comparație cu aceea a protipendadei parveniților politici bucureșteni”.
Discrepanța dintre Transilvania și restul țării tinde să reapară astăzi, când Ardealul pare să o ia, încet-încet, înaintea celorlalte provincii. În comunitatea maghiară, Budapesta investește intens, nu doar în educație, ci și în agricultură, mici afaceri și mass-media. Localitățile preponderent maghiare, lăsate în urmă cu intenție de autoritățile române, recuperează repede și se preocupă mai mult de politica din Ungaria, decât de cea din România. În același timp, orașele cu tradiție din Transilvania nu stau pe loc și tot mai mulți români preferă autostrada spre Vest, în locul celei spre București.
Firește că România e o țară închegată, care-și controlează provinciile istorice și eventualele mișcări centrifuge, dar lasă problema maghiară să se răsfrângă și să fisureze un edificiu, care și așa a fost construit strâmb de la început.
Sabina Fati
